Ratacita in timp si spatiu
Astept. Astept ca tot ceea ce ma inconjoara sa capete un sens, sa capete un inteles, chiar daca numai pentru mine. Orice as face mi se pare fara niciun rost. Ma simt ca si cum as calatori printr-o lume care nu interactioneaza deloc cu fiinta mea. Nu mai pot face diferenta intre a dormi si a fi treaza, intre a simti si a fi intr-o totala stare de amorteala.
Ma numesc Irma si ma aflu intr-o lume pe care nu o inteleg.
Vis, granita, viata, suflet, spirit…Mintea mea creeaza tot felul de imagini, imagini frante din trecutul meu, dar si imagini pe care memoria mea nu le recunoaste. Toate se amesteca intr-un amalgam de poze ce nu au mai avut loc in album, dar care, totusi, au o legatura intre ele. Culori, sunete, chipuri, senzatii incearca sa-si faca loc in haosul din fiinta mea, incercand, parca, sa ma trezeasca. Acum, numai exista trecut sau viitor, exista prezent. Nu stiu ce am facut sau ce voi face-stiu doar ce simt in momentul de fata.
Nu ma pot misca. Imi simt fata spalata de cateva picaturi de ploaie reci ce-mi infioara trupul. Diverse forme imi joaca in fata ochilor inchisi, iar frigul imi acapareaza incet, incet corpul. Ploaia m-a acoperit in intregime, insa reusesc sa-mi deschid ochii. Nu pot deslusi decat doua sau trei nuante de verde . Privirea-mi incetosata imi da un senzatie de spaima, iar neputinta de a ma misca imi accentueaza sentimentul de frica. Fac eforturi sa-mi revin, macar sa vad ce ma inconjoara, sa vad unde ma aflu. Imi inchid si-mi deschid ochii in repetate randuri, sperand ca poate, astfel, voi vedea mai bine. Imi ia ceva timp, dar acum, pot sa privesc spatiul din jurul meu. Nu inteleg de ce ma aflu aici si cum am ajuns aici. Nu pot gasi o explicatie logica a elementelor pe care le identific. Sunt intr-o padure.
De ce? Cum? Cand? Sunt doar cateva din intrebarile ce mi se astern pe buze. Dar nu cred ca voi putea sa gasesc vreun raspuns prea curand. Nu-mi amintesc nimic, nici macar ce am facut inainte sa ajung aici. Incerc sa ma ridic, dar trupul amortit imi da ceva de furca. Fac cativa pasi inainte nestiind incotro ma indrept. Verdele intens al frunzelor ma ameteste, sagetandu-mi ochii deja obositi. Am pierdut notiunea timpului deja si nu stiu de cand pasesc pe iarba uda a unui taram misterios. Observ, insa, ca intensitatea luminii a inceput sa scada. Aproprierea noptii ma pune din nou in postura de a lupta cu sentimente de frica, spaima si neputinta. Uit de aceasta lupta inevitabila si merg mai departe. Trece ceva timp si-mi dau seama ca lumina a capatat, mai degraba, o nuanta portocaliu-violeta care reuseste sa patrunde printre ramurile copacilor, luminandu-mi calea. Asadar noaptea mai are de asteptat. Durerea imi invadeaza simturile…Nu mai pot continua…Ma prabusesc pe pamant. Starea de amorteala imi acapareaza din nou trupul…Ochii ii simt din ce in ce mai grei…Nu-i mai pot tine deschisi…Adorm.
Sunt intr-un spatiu pavat cu evenimente din viata mea. Imagini ce se repeta, senzatii ce-mi par cunoscute. Totul se deruleaza cu o viteza ce creste in intensitate pana ce ajung sa nu mai inteleg nimic. Am o senzatie de imponderabilitate…nu ma pot misca…
Nu ma pot misca…Imi simt trupul acoperit de particule fine a caror origine nu o pot deslusi. Vantul scoate niste sunete asurzitoare, parca, incercand sa-mi zica ceva, insa nu-l inteleg. Picioarele imi sunt asezate pe un material imbibat in apa, insa destul de dur. Incerc sa-mi concentrez atentia asupra unui zgomot ce-l percep, dar oboseala imi pune niste piedici greu de depasit. Asa ca depun efort sa-mi ridic pleopele grele, avand un sentiment de deja-vu. Oare mi s-a mai intamplat asa ceva? Las in urma acesta nedumerire si incerc in continuare sa-mi deschid ochii. Pentru cateva momente, ei nu pot contura imaginea dinaintea mea decat in alb si negru. Pare a fi chipul unei persoane cunoscute, dar memoria nu ma ajuta deloc. Clipesc de cateva ori si, acum, pot vedea cu o claritate destul de mare norul alb ce inveleste cerul senin si, care, nu mai are nicio trasatura a vreunei chip familiar…Ma ridic si din cauza ametelii nu pot deslusi decat doua sau trei nuante de albastru. Dupa cateva minute reusesc sa disting peisajul din fata mea. E marea. Marea?!?
De ce? Cum? Cand? Sunt intrebari care imi zboara prin minte, iar senzatia de repetitie revine. Incep sa fac cativa pasi pe malul marii, sperand ca poate voi gasi ceva care sa ma ajute sa inteleg ce caut acolo. Spuma calda a marii ma urmareste peste tot, incalzindu-mi picioarele desculte. Soarele nu are destul curaj incat sa lase in urma norii, dar e destul de puternic incat sa-mi lumineze calea pustie pe care o urmez fara sa stiu incotro ma indrept. Incep sa obosesc, iar gandul ca nu stiu ce caut in acest spatiu imi accentueaza si mai tare oboseala fizica. Ma asez cat mai aproape de mare, lasand-o sa-mi ude corpul istovit. Adorm.
Sunt ca spectatorul ce priveste o piesa de teatru a carei tema este insasi viata sa. Imagini, pe care mintea mea nu le intelege intotdeauna, insa sufletului i se par cunoscute, se contureaza in fata ochilor mei fara a avea vreun control asupra lor. Calatoria nu dureaza mult, iar sfarsitul ei il simt prin corpul meu ca un soc.
Nu ma pot misca…trupul imi este acaparat de o caldura insuportabila. Imi departez mainile de corp, pipaind ceea ce ma sustine. Atunci cand degetele imi sunt acoperite de aceasta materie imi dau seama ca este vorba de nisip. Pe moment nu pot realiza daca am ochii deschisi sau nu, un rosu aprins mi acopera. Incerc sa ma ridic, insa mainile si picioarele nu pot sta mai mult de cateva secunde pe nisipul incins; orice miscare pe care o fac se continua printr-o senzatie acuta de durere. Aceasta dispare daca revin la pozitia initiala. Asadar decid sa nu ma mai misc, cel putin pentru o vreme. Ma straduiesc, insa, sa-mi ridic pleopele, pentru a putea vedea ce se desfasoara in fata mea si, poate, pentru a gasi o explicatie la toate acestea. Durerea revine, dar de data asta decid sa-i rezist. Ochii imi sunt inundati in lacrimi, iar privirea incetosata nu ma ajuta la nimic. Asa ca-i inchid la loc. Simt lacrimile prelingandu-se pe obraji si, apoi udandu-mi parul ascuns in nisip. Intr-un final reusesc sa-mi tin ochii deschisi pentru cateva secunde, indeajuns de mult pentru ca soarele sa-mi arda privirea. Astept. Nu-mi pot misca nicio parte a corpului, nu-mi pot deschide ochii. Un sentiment de disperare incepe sa-mi inunde sufletul. Inainte sa-mi dau seama sunt deja in picioare, analizand ceea ce ma inconjoara. Nu pot vedea decat nisip…Incerc sa pasesc pe nisip, acum mai rece datorita aproprierii noptii. Desi realizez ca nu voi ajunge nicaieri, pentru ca marea de nisip ma inconjoara din toate partile, continui sa merg. Dupa un timp, chiar incep sa alerg, insa obosesc destul de repede si ma prabusesc pe nisip. Slabiciunea imi inlantuie tot corpul, nelasandu-l sa mai faca nicio miscare. Adorm.
Deschid ochii si parca ma simt mai obosita decat atunci cand m-am culcat. Ma ridic si o usoara durere imi sageteaza corpul. Privesc foile albe din fata mea si instrumentul de scris din mana. Nu pot sa-mi amintesc cand am adormit, dar trebuie sa fi fost foarte obosita de am adormit pe scaun si nu am apucat sa scriu nimic. Deodata, imi vin in minte imagini ciudate dintr-o padure, de pe malul marii si dintr-un desert. Realizez ca e ceea ce am visat si incep sa scriu, incercand sa-mi amintesc cat mai multe detalii. Nu trece mult insa, cand fara sa vreau privesc penita din mana mea si calimara de langa mine. Stapanita de un sentiment de spaima, ma intorc si-mi examinez camera care, nu e nici pe departe asa cum am lasat-o cand am adormit. Niste intrebari imi vin in minte, dar nu pot sa le exprim in cuvinte; viteza cu care se deruleaza gandurile este naucitoare. Scriu mai departe, poate ca astfel imi voi putea explica ce se intampla…
Aproape am terminat. Dar nu am gasit nimic care sa-mi ofera vreun indiciu asupra calatoriei mele, dupa toate aparentele, undeva in alt secol. Imi las gandul sa zboare si las in urma toate nedumeririle…Nu am niciun control asupra spatiului sau timpului in care ma aflu si nu am nici cea mai mica idee cum as putea sa-l detin. Nu am niciun element constant de care sa ma agat, nu am niciun motiv sa cred ca ceea ce mi se intampla este real…Nu stiu daca ceea ce ma inconjoara face parte din realitatea mea sau a altora, daca exista vreo legatura intre ceea ce am trait pana acum si ceea ce traiesc in aceste momente. Nu stiu nimic, nici macar daca sunt aceeasi fiinta cu cea de dinaintea evenimentelor petrecute. Nu pot sa ma identific cu ceea ce ma inconjoara asa ca nu-mi ramane decat sa stau si sa astept ca acel ceva sau cineva care regizeaza toate aceste intamplari sa treaca la urmatoarea scena.
Astept. Astept ca totul sa se termine si sa-mi reiau viata sau cel putin sa mi se stearga din memorie tot ce mi s-a intamplat, daca realitatea nu va fi aceeasi. Identitatea mea pare, incet, dar sigur sa se sterga, sa dispara. Nu pot decat sa ma las in voia visului sau a calatoriei ce sufletul meu o intreprinde in cautarea unei lumi perfecte, unui taram pe care nu se va linisti pana cand nu-l va gasi. Sau sa ma pierd pur si simplu in prima explicatie irationala care imi vine in minte, fara a mai avea dorinta de a intelege ceva. Poate voi gasi ajutor din exterior, poate cineva dintre cei care citesc aceste randuri imi va oferi o explicatie…sau va gasi vreun motiv pentru tot ceea ce am trait si, probabil voi trai in continuare…Ce zici, te-ncumeti?
Sun, wind, rain… and thoughts
My eyes are watering, my head is spinning around and I can feel the heat of the universe burning my body…The grass is striking my hair and my eyes are drawing Picasso shapes…My lips are begging for water-I already feel it slipping through my throat.
I can’t breathe…I can’t open my eyes… I can’t move. The sun is covering my body, stopping me of taking any action whatsoever; I am in a deep feeling of panic… I am actually sinking in a profound state of numbness.
But whatever is going on I know I can do something to stop this, to get over it…So that’s exactly what I am doing. I wipe my tears and I am trying to go beyond what I feel-I want to transcend my present spiritual state and make my way towards changing the effects of the causes created by myself.
Hanging on a thin rope I am forcing myself to feel what I want and, especially what I need-rain. With a little effort, I already can tremble because of my wet clothes, the drops dabbing my eyelids…My hair is soaking in water and my body is covered with a waterish blanket that reaches my soul; I open my lips to quench my thirst with the water of the sky…The grey image within my mind has become a mirror whose reflection has expand in reality.
I have, finally, managed to get through the process. I am opening my eyes; cold water is washing my face and a feeling of joy and accomplishment-it’s raining…
Aripi frante
Deschid ochii si vad o mare albastra ce se intinde deasupra mea, acaparandu-ma cu toata forta ei si imbatandu-ma cu imaginea debordanta a infinitului…incerc sa ma ridic, dar imi simt corpul amortit parca dupa o lunga lupta, nu reusesc altceva decat sa ma uit in jurul meu si sa arunc o privire asupra celor ce ma inconjoara. Totul mi se pare necunoscut, nu pot sa-mi dau seama de unde am plecat si unde am ajuns…
Deodata simt o racoare ce-mi face trupul sa tresara. Intorc privirea, dar mintea mea nu poate contura decat imaginea unei umbre inconjurate de o aura orbitoare. Ametit de lumina extraordinara, dar si uimit de forma acestei fiinte ciudate, ma prabusesc pe intinderea rece si ma las imbratisat de firele gingase de culoarea smaraldului. Atentia imi este atrasa de un sunet inalt, dar totusi placut. Emotiile ce ma napadesc dintr-o data, la auzul acestui cantec, imi provoaca o stare de neliniste, dar parca si de placere. Nu mai inteleg nimic…Nu pot sa-mi dau seama unde sunt si nici macar cine sunt…incerc sa ma misc, dar nu reusesc; vreau sa ma ajute cineva, dar nu pot scoate nici un sunet. Mii de ganduri imi invadeaza mintea inlantuindu-o in niste imagini fara sens…
Vad o umbra apropiindu-se, ma uit si recunosc fiinta ce imi daduse fiori cu cateva momente mai inainte. Desi un sentiment de liniste ma patrunde, nu stiu cum sa reactionez, pare fi cineva cunoscut mie…In timp ce toate aceste sentimente isi faceau loc in sufletul meu, iar mintea imi era inclestata, incercand sa gaseasca raspunsuri la tot ceea ce se petrecea, aud din nou acel cantec si inteleg ca este o modalitate prin care cel din fata mea comunica. Ma uit la aceasta creatura si ma uit la mine, cel putin atat cat pot vedea, imi seamana destul de mult, chiar as putea spune ca suntem identici, desi simt ca la o mica atingere aceasta ma poate zdrobi. Singura solutie care ma va salva din acest lung sir de nedumeriri este sa inteleg amalgamul de sunete carora nu le puteam gasi o semnificatie.
Timpul trecea fara ca eu sa reusesc sa obtin vreun raspuns…Tot ceea ce puteam face era sa ma concentrez si sa incerc sa-mi urmez instinctul pentru a ma putea ridica de pe pamant asa cum tovarasul meu izbutea (pentru ca, pe masura ce zilele treceau, il simteam din ce in ce mai aproape de mine gata oricand sa-mi sara in ajutor si doritor sa ma invete tainele lumii in care tocmai intrasem).
Aproape ca uitasem toate intrebarile la care imi propusesem sa caut raspuns cand, auzind acel misterios cantec ce ma fermeca, am inceput sa vad in fata ochilor diverse franturi de imagini, parca dintr-o alta viata. In acel moment am reusit si sa ma desprind de pe pamant. Era o senzatie unica ce nu mi-o puteam explica…Bucuria ce-l cuprinsese pe cel de langa mine era exprimata tot prin acele sunete ce deveneau si mai deosebite. Un sentiment de frica imi paraliza corpul si ma dobori la pamant…intelegeam ce imi spunea acel cineva care ma insotea inca de la inceput…
Era cel care imi daruise viata si, totodata cel care ma va ocroti pana la sfarsit. Din acel moment, atat eu, cat si ceea ce ma inconjura, capataseram un sens. Astfel, toate intrebarile fara raspuns de la inceput au fost date uitarii…actiunile pe care le intreprindeam zi de zi erau, parca, adanc intiparite undeva in interiorul meu.
Monotonia de pana acum nu reusise sa-mi fure bucuria de a trai, dorinta mea de a cauta intotdeauna ceva nou imi distrase atentia asupra scurgerii timpului. Fara nicio explicatie, neputinta puse stapanire pe corpul meu. Aripile imi erau din ce in ce mai nefolositoare, iar de fiecare data cand zburam durerea imi taia rasuflarea.
Cerul mohorat isi eliberase stropii de ploaie ce imi cadeau pe trupul deja prea obosit pentru a se apara. Furtuna dezlantuita cuprinsese tot tinutul, tipetele norilor ma faceau sa tremur. Ma grabeam, dar nu reuseam sa gasesc niciun adapost…nu mai pot sa respir…ma las in voia vantului…cad pe o frunza si ma las spalat de ploaie…nu mai simt nimic…tot ceea ce am fost a ramas doar o amintire…
I am like in space…my body floats without having any precise direction…I don’t hear anything but the sound of life…it looks like I am the only person in the Universe and every part of Nature is a part of me…I am one with nature. Suddenly I start to move but not because I want to…it is because Nature wants me to do so…I am going somewhere but I don’t know where…and I don’t care….light is pouring over my body and when I try to open my eyes a tear of salt water strikes my right cheek…It is too painful but I have to do it. Slowly, I can eye a face made out of white silk spotted here and there with some bluish circles. It looks familiar just like the face of person you have met years ago but time has erased certain features that unable you to guess who they are. Strangely enough, after some moments my eyes could only perceive the whole picture in front of me only in black and white. I am getting dizzy, that feeling of pleasure and joy becomes anxiety and sadness. What should I do? I can’t scream-nobody will hear me, I can’t move because I am afraid I will drown…
No sounds, no pictures, no feelings…but somehow I can feel somebody’s presence nearby…It must be in my imagination…nobody is here…and still this sensation becomes stronger and stronger until I am sure of it. A huge force pulls me; I can feel an immense warmth covering my skin. I am too tired to fight, I am too weak to struggle to survive. Now, I can hear different noises coming from all over the place, I can barely touch the water and the drops of water I am wearing are drying up leaving me naked. The sound of waves crushing against the harsh rocks scratch my ears…I am not used to it. A wicked state of weightlessness makes me feel even more uncomfortable. But it doesn’t last long. I can sense the moody earth coming and going over my back…the security of being again on land is indescribable….I am happy.
